Poveste indiană culeasă din Mahabharata, de Jean-Claude Caririeren și publicată în volumul Cercul Mincinoșilor - Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă
"Un om mergea printr-o pădure întunecoasă și plină de fiare. Pădurea era acoperită cu o plasă, ceea ce el nu știa pentru că ochiul omului nu o putea zări.
O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede sau mai încet către același sfârșit.
Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure.
Deodată, ascultînd răgetele fiarelor care trăiau în pădure, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite care creșteau pe marginea fântânii, și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile. Simțea dedesubtul lui răsuflarea fierbinte a unui șarpe uriaș aflat pe fundul fântânii. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș care a ridicat o labă ca să îl strivească.
Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se ținea. Apoi, un roi de albine sălbatice au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.
Omul a dat drumul la o mână și a ridicat, încetișor, un deget, încercând să culeagă picăturile de miere.
Înconjurat de atâtea primejdii și amenințat cu moartea din toate părțile, omul nu se resemnase încă și voia să mai simtă gustul mierii."